Să tot fie vreo câteva la număr. N-aş vrea să mă apuc să le număr, fiindcă după contabilizarea lor risc să fiu numită „un pierde-vară” sau, mai grav, ca mama să citească negru pe alb că temerile ei în privinţa mea au fost cu temei. Dar o trecere în revistă, tot ar merita.
Istoria zilelor mele „ratate” începe pe la zece ani, când plecam pe poartă fără vreun scop anume, ajungeam pe hotar fără să fiu trimisă în vizită agricolă şi undeva, după-masa mă-ntorceam de foame acasă cu un băţ în mână şi cu câinele după mine, declarând fără să fiu întrebată, cât a mai crescut cucuruzul sau câţi gândaci de Colorado am numărat pe un cuib de cartofi. Ar mai fi de contabilizat zilele când plecam pe furiş de acasă, sărind gardul de la grădiniţă pe lângă frăgar, lăsându-mi treburile gospodăreşti în plata Domnului şi pe umerii fratelui, ca să merg la iaz la scăldat cu fetele lu’ Chiorean.
Şirul zilelor „ratate” a continuat în adolescenţă când pierdeam numărul zilelor în care nu ieşeam din apartamentul de la bloc. Motive serios adolescentine: nu am chef şi nu vreau. Vedeam într-un final lumina zilei, când mama, sătulă de paloarea obrajilor mei, mă trimitea „să iau soare”. Faţa-mi primea soarele cu ochii mijiţi de lumina orbitoare. Când prindeam o culoare roşiatică eram primită înapoi în întunericul apartamentului de bloc unde-mi reluam şirul zilelor „ratate”.
Alte zile „ratate” demne de menţionat din perioada adolescenţei sunt cele în care mă credeam pe rând Pip, Winnetou sau Robinson Crusoe şi-mi făceam planuri cu creionul pe hârtie, scrijelindu-mi viitorul în câteva rânduri, punând lumea la cale, cucerind teritorii necunoscute, făcând liste cu ce aş lua cu mine când ajung pe insula mea pustie sau ce-o să mă fac când cresc mare.
În perioada de tinereţe adultă, cele mai multe zile „ratate” mi le-am petrecut scriind scrisori şi bileţele de amor. În unele îmi preamăream iubirea, în altele o jeleam, vreo două am ars în wc, la vreo trei le-am ars doar marginile hârtiei ca să pară mai vechi, pe una am scris-o pe o hârtie igienică, pe multe le-am parfumat încât s-a înmuiat hârtia scrisorii făcând scrisul ilizibil, multe nu le-am expediat şi o parte am avut grijă să le ascund bine, încât nici astăzi nu mai ştiu exact unde.
Mai recent, zilele „ratate” sunt cele în care zac în pat pierdută-n gânduri care, de obicei, nu se concretizează în nimic. Sunt zilele în care singurele două lucruri ce mă ridică din patul gândurilor sunt nevoile fiziologice şi chiorăitul maţelor, ambele de neignorat.
Din istoria zilelor mele „ratate” am conştientizat două lucruri: 1). pe parcursul unei zile „ratate”, la un moment dat, ratat prin neconştientizarea lui, sunt fericită şi 2). orice zi „ratată” înseamnă câştigarea bătăliei cu timpul-eternul inamic al omului, căci o zi „ratată” e o ocazie bună să pierd timpul.