Mi-au omorât căţelul în ziua cu pricina. Nu era primul, dar a fost ultimul. Lucram la şantier, la periferia oraşului. Câini mulţi, fie de la ultimele case, fie vagabonzii din oraş ce prinseseră de veste că noua fabrică angajează patrupede paznici, datorită inflaţiei de paznici bipezi. Selecţia s-a făcut după un criteriu de bază: cine tolerează pâine mucegăită înmuiată în apă de ploaie, e angajat. În fişa postului paznicilor patrupezi erau menţionate fugitiv, într-un rând cu lătrat subţire, interzicerea muncii la negru şi o cursă cu obstacole. Cum mulţi erau şomeri sau neplătiţi de două luni cu un colţ de pâine la fostul loc de lătrat, au ignorat rândul cu lătrat subţire, fericiţi că au de lucru. Nu li s-a făcut un instructaj de sănătate şi securitate în muncă, dar s-au liniştit văzând undeva pe şantier un semn de reducere a vitezei la 5 km/h în incinta şantierului şi numeroase atenţionări cu lucru la înălţime sau panou electric.
Nepotismul câinesc a înflorit pe şantier odată cu acceptarea primilor patrupezi paznici. De pe o zi pe alta, balta cu apă de ploaie şi pâine mucegăită devenea neîncăpătoare angajaţilor patrupezi. Rând pe rând fiecare îşi aducea pe şantier ba mama, ba tata pentru a vedea condiţiile de lucru ale fiilor. Probleme s-au ivit când şi-au făcut apariţia nevestele şi concubinele gravide. Degeaba se fofilau domnii patrupezi că n-ar fi ai lor, că nu ştiu exact cine-i tatăl, plăcerea de moment trebuia plătită cu pâine mucegăită şi resturi de mâncare din pungile de plastic rămase după prânzul bipezilor. În ciuda interzicerii muncii la negru şi traiului în păcat, populaţia s-a înmulţit.
Rândul cu lătrat subţire le-a venit de hac, căci cursa cu obstacole s-a dovedit a fi cea mai eficientă metodă de epurare a populaţiei câineşti de pe şantier, a fost sentinţa la moarte a patrupezilor paznici din şantierul fabricii III. Cursa cu obstacole consta în ocolirea, ferirea, salvarea cozii din faţa turbatelor maşini de şantier. Cele care atentau la viaţa patrupedelor n-au fost echipamentele şi utilajele aferente construcţiei unei fabrici: buldoexcavatoare, camioane, macarale, nacele, platforme, tiruri cu materiale, ci autovehiculele bipezilor ingineri.
Patrupedele şi-au pus viaţa în mâinile unui idol fals: un indicator de reducere a vitezei la 5 km/h, pe care îl văzuseră în incinta şantierului. Ori nu mai fuseseră la oraş, ori nu credeau în zvonuri, dar s-a văzut curând că nu erau familiarizate cu regula arhicunoscută, mereu încălcată de bipezii pe patru roţi de a circula cu 50 km/h în localitate. 5km/h era un fleac.
Când primul angajat patruped a fost găsit cu urme de cauciuc pe el, am crezut c-a fost un nenorocit de accident. Dar când urmele de cauciuc au dat iama şi în căţeluşi, am înţeles că alţii sunt nenorociţii şi n-am ezitat să-i acuz printre dinţi de moarte cu premeditare. Am încercat să avertizez populaţia câinească, să ţin şedinţe cu ei spunându-le să se ferească de maşinile inginerilor grăbiţi, dar pesemne au fost bariere lingvistice, căci nu m-au băgat în seamă. De la o zi la alta, primeam veşti: încă unul şi-a găsit locul de veci, înmormântat cu cauciuc cu tot în spatele şantierului, în cucuruz, sau aruncat pe digul Târnavei. Balta cu apă de ploaie şi pâine mucegăită creştea în dimensiuni, iar resturile de mâncare din pungile de plastic rămase după prânzul bipezilor, îşi făceau de cap pe şantier. O parte din căţeluşii orfani am apucat să-i dau spre adopţie bipezilor din celelalte două fabrici care trecând pe lângă gard i-au observat şi li s-a făcut milă de ei. Criteriul adopţiei era simplu: stai la casă, primeşti căţel, stai la bloc, du-te cumpără-ţi o floare.
Jertfa sângelui câinesc pe pământul fabricii III a fost consistentă: din cei iniţial angajaţi ca paznici patrupezi, unul singur a supravieţuit, o căţea mare, neagră, lăţoasă, Mura, care văzând înspre ce direcţie apucă lucrurile, şi-a luat lumea-n cap şi a părăsit şantierul. Două generaţii de pui de-ai Murei am îngrijit eu. Din cei născuţi primăvara, trei i-am ţinut pe lângă containerul meu, doi dându-i spre adopţie, unul pierdut sub roţile unui inginer. Pe cei din toamnă, presimţindu-le sfârşitul, i-am abordat cu răceală, fără sentimentalisme şi mângâieli, fără vorbe dulci, tratându-i cu semne nonverbale şi resturi de mâncare, fără strop de lapte pentru cafea furat ca să-l dau lor, fără ataşament şi inima-mi pusă în joc. Când ultimul din ei mi-a murit sub roţile unei maşini condusă de un inginer, am depus armele.
Astăzi, pentru o mai bună comunicare, iau lecţii de lătrat. Câini tot nu par să mă bage-n seamă. Funcţioneză însă bine la oameni.