Cheia intră în ială cu o smucitură, se ridică puțin de ușă forțând clanța în sus, apoi în jos, se împinge cu umărul stâng, forțe noi intrate în scenă, încă o mică gâdilitură cu pumnul în ială și vecinul din dreapta e în casă. O minge mare de exerciții o ia din loc sărind în replici pe podeaua de lemn. Ușa de la baie scrâșnește din țâțâni, șnurul rezervorului din fontă e tras cu forță și un vuiet de apă pornește pe coloana menajeră. E început de sezonul berii și după 12 noaptea picurii ce reverberează pe vasul de porțelan, mă informează cu exactitate numărul berilor ce țin sub presiune vezica. Ușa de la camera mică, cu un scârțâit de 42 de ani, e dată la perete, canapeaua pe arcuri susține un corp trântit pe ea, care acum dă telefoane: ”Am ajuns acasă, coaie. Nu, nu mi-e rău.”
Pe diagonală au plecat mușterii. Ușa cu un prag de lemn pe sub care se vede linoleu, poartă semnele multor bătălii. Ultima s-a dus un an, un an și jumătate. A inclus și necuvântătoare din păcate. Nevertebrate locuiau deja acolo: două mari și două mici, cu pamperși încă. Ușa de la intrare veșnic trântită de curentul vorbelor schimbate între cei mari, nu mai stă închisă de mult, având rolul de fațadă. De Paști lătratul necuvântătorului s-a auzit trei zile. Pătimea închis în casă. Nevertebrații mutați cu pamperși, au lăsat necuvântătorul singur, închis în casă. După câteva zile și telefoane, nevertebratele l-au recuperat. Mă tem că după pocăință și post, redându-l din ghearele morții în mâinile nevertebratelor, i-am pecetluit soarta, dar viitorul miros fetid de descompunere m-a determinat să-mi pese mai mult de soarta mea. Merita castrat de asemenea cazne. Închid ochii noaptea știind că după iadul lui de pe pământ, va ajunge în rai unde cu siguranță nu-și va întâlni stăpânii.
Ușa mare de metal are un zgomot sec. Dincolo de ea, într-o garsonieră stau înghesuite șase suflete, două adulte, patru minore, dintre care unul simpatic, cu adhd. Aleargă pe scări, fuge iarna în șlapi până afară la magazin să ia pâine, stă pe ploaie fără glugă în cap, îmi arată telefonul care ba îi merge, ba nu-i merge că i l-a scăpat aia mică pe jos sau aruncat de nervi fratele mai mic, gelos, tăcut, întunecat. Simpaticul e mereu vesel, știe informațiile locatare de ultimă oră, te poți baza pe el, adevărat stâlp al familiei. O singură dată l-am văzut supărat: nu avea telefonul, era la reparat în garanție, i s-a spart ecranul. A doua zi urla pe scări recuperarea lui. Cele șase suflete înghesuite sunt fericite când mănâncă. Fericirea în strâmtul lor spațiu, e tulburată de vocea masculină ce zace în casă, stă la laptop și vorbește la telefon pe geamul de la bucătărie, urlând isteric la cei patru să facă liniște, deși prin pereți doar el se aude.

La III, la 6.30 dimineața, ușa vecinului precedată de pașii ce urcă rapid și apăsat scările, cu bocancii grei, militărești pe cimentul cu mozaic, scoate un sunet scurt, dur, de metal, urmat de un pleoscăit rapid de broască trasă, deschisă și închisă ermetic. Nu-mi trebuie alarma, mă trezesc bocancii înainte, la timp să aud deșteptătorul vecinului de la IV scurt pe telefon, melodia lungă și latino a deșteptătorului de la III și cea pusă pe snooze din cinci în cinci minute a ceasului cu radio de la II.
Alt vecin de la III vine din tura de noapte. Pășește lent, urcă scările în târșă, depunând un efort tot mai mare pe măsură ce numărul etajelor crește. Ajuns în fața ușii, oftează și stă câteva minute cu cheile în mână. Deschide ușor, cu grijă, cerându-și scuze de la ușă că o deranjează și închide la fel, cu iala. Dacă nu l-aș vedea din când în când bătând covoarele la bară jos lângă gunoi, n-aș fi sigură că există și că nu doar fantoma lui mai bântuie prin scară.
La III cineva e îndrăgostit pentru a ena oară pe facebook. Notificările și mesajele îi curg pe telefonul conectat wi-fi și mă țin la curent cu noua romanță până târziu în noapte. Tastele de touchscreen cu sunetul melodios, iritabil subliminal, prevestesc moartea lentă, progresivă a materiei mele cenușii, prin șfichiuirea regulată cu o mlădiță de alun, plop sau a unui alt instrument subțire, mlădios, flexibil ce lasă leziuni neurologice invizibile cu ochiul liber, vizibile la RMN, mulțumită cărora răspund la numele de Maslow.

II e etajul masterchef. Concurenții se pregătesc asiduu. Știu asta pentru că ușile larg deschise lasă mirosul de ars, opărit și încins să urce până la mine. Geamurile de la bucătărie, hota (in)existentă și (ne)deschisă nu fac față. Dacă ar pleca măcar la Masterchef ar fi miros free vreo două luni pe scară. Sau un concediu de două săptămâni la mare, munte, sanatoriu, o săptămână la școala de gătit… Fac chetă.
La II, dimineața la 8 fără 5 sună interfonul lăsat pe maxim. Se deschide salonul de slăbit. Doamna venită cu programare, va sta întinsă, înfofolită într-o pătură încălzită electric, să transpire, să scape de apă, odoruri, izuri și sucuri proprii. Nu miros, doar ne întâlnim pe scări și câteodată deschid ușa de la intrare înainte să mai apuce să sune la interfon.

La I e un du-te vino între uși. Vecinii intră unul în casa altuia fără să mai bată la ușă. Se deschide ușa și se strigă doleanța: ”N-ai niște zahăr, că mi s-o gătat?”, ”Ești gata? Da’ hai, odată că plouă până ajungem noi la cimitir!”
Bunica bate toba tare, dar bunica bate ușa și mai tare. Asta după ce stă în fața interfonului până vine careva să intre sau să iasă din scară, căci după atâția ani, tot nu știe să-l folosească. Vine la nepot să-l întrebe de sănătate, care nepot nu-i deschide și nici nu-i pasă de sănătate. Bunica are poartă și bate la ușa de lemn a apartamentului ca la poartă, tare, cu pumnul: ”Neluțule, deschide! Neluțule, ești acasă?”

Parterul funcționează pe frecvența radio Erevan și îl are gazdă pe Charon. Scopul și durata vizitei tuturor celor care intră și ies din bloc. Fără discriminări, persoanele care locuiesc sau doar vizitează sunt supuse aceluiași chestionar. ”Pe cine căutați? Nu-i acasă. După 8 o găsiți. Cine sunteți? Îi încă la serviciu. La cine mergeți? Nu o venit de la sală. Pe ei, îi găsiți după 4.”
La parter stă și Caragiale la avizier, laolaltă cu datornicii, factura la apa defalcată pe apartamente, numele noului șef de scară, fost actual șef de scară, fondul inexistent al blocului, probleme urgente, reclamații…

În fața blocului avem o grădiniță cu lalele, zmeură, pătrunjel, trandafiri, crini, roșii, unde dacă ești cuminte poți privi și admira fără să intri, iar dacă ai fost foarte cuminte, primești un crin sau doi și ești lăsat să-ți iei câteva fire de pătrunjel pentru supă că te-o trimis mama.
Pe băncuțele de lemn din fața blocului unite între ele cu o boltă pe care de câțiva ani tot încearcă o plantă de mâna Maicii Domnului să se cațăre, se șade la ședințele de bloc anunțate printr-un afiș la avizier: ”În data de …/…2017 avem ședință pe scară. Vă rog să veniți.” La data și ora stabilită se face o ultimă strigare prin interfon: ”Alo, dna. Sabău? Mamă-ta e acasă? Lasă, că i-am văzut păpucii în fața ușii. Zi, să coboare la ședință, că avem de povestit niște chestii.”
De povestit povestește fiecare ce-l doare pe etaj: să vopsim pereții scării că de acum doi ani de când i-am făcut ultima dată, s-au zgâriat cu mutările, remutările, relocările chiriașilor care au venit cu canapeaua și frigiderul lor de 2 metri, plus că un alt vecin și-a pus ușă de metal, a rupt peretele, nu l-a reparat sau vopsit și arată urât, el neavând nici o problemă estetică și nimenea în general una de bun simț; că iluminatul cu senzor făcut recent, nu recunoaște ziua de noapte, mergând non stop, la anumite etaje deloc, iar la I dă lumină intermitentă de discotecă, declanșatoare de crize epileptice, demn de un lucru făcut cu neamuri, văru’ care a făcut niște bani frumoși în două zile, noi plătind în continuare o cifră demnă de Sherlock Holmes pentru curentul de pe scară; că vechile coloane de apă, neschimbate de 42 de ani, își duc traiul și-și fac rostul ducând și aducând apă de la magistrală la parter, prin I, II, III, IV etaje, crăpate și lăsând umezeală pe pereții norocoșilor; că apometrele și le-a schimbat care cum și dacă a vrut, surplusul de apă fiind împărțit celor care au refuzat să și le schimbe, aceiași pe care îi doare în conductă și plătesc câți m³ declară ei pe ochi frumoși că au consumat pe luna respectivă, căci femeia ce ține contabilitatea apei nu are voie în casa lor să le citească, iar citirea reală nu o știe nimeni; că geamurile de pe casa scării trebuie spălate și perdeluțele de la geamuri la fel, deși femeia de serviciu ar face toate astea dacă i-am da cu 1 leu în plus pe lună, dar când se pune problema să le spele fiecare individual per etaj, brusc doamnele devin prea doamne; că acoperișul vechi cu caferi de peste 20 de ani s-a lăsat într-o parte și stă să cadă sub primul strat de zăpadă mai gros de câțiva cm, că lețele s-au rupt, țiglele s-au crăpat, spart sau au zburat; că în pod guguștiucii, porumbeii, ciorile și alte zburătoare își fac de cap de ani de zile, dând trezirea la prima geană a răsăritului prin gugulit, croncănit, ciripit, curtat, clocit, în ciuda afacerii de stârpit dusă în fiecare primăvară prin aruncat ouăle și puii, stricat cuiburile, pus otravă; că podul măturat lună acum doi ani, curățat de păsări moarte, pene, puf, ouă clocite, rahat de zburătoare, adunat în nouă saci mari de gunoi, cărați patru etaje până la containerul de jos, e plin la loc mulțumită eforturilor demne de premiul național ”Cei mai buni vecini” pentru cei de la scara A, care și-au măturat porumbeii morți și gunoiul împingându-l și răsfirându-l în partea de pod a scării B.

Traiul la bloc sau despre cum se nasc psihopații.